vineri, 4 aprilie 2014

Sunt momente

Da, sunt. Alea în care, deşi depui un efort pe alocuri cataclismic, rămâi cu buza umflată. Sau, după caz, dezumflată.

Ştiţi acum majoritatea că vă intră şi vă ies în şi din viaţă oameni. Care în timp v-au educat, care v-au corupt, care v-au respectat, care v-au înjurat. Dar, în final, care v-au format.

Aceste considerente preced o idee crasă de limitare. Nu ai cum să îi ţii pe toţi lângă tine, oricât te-ai strădui. Dai peste obstacole de multe ori inestimabile, care stăvilesc orice efort , dar care, în final au aceeaşi finalitate. Te formează.

Limitele sunt cele care te formează. Pentru că, odată atinsă, o limită devine în mod violent volatilă. Practic nu o mai percepi precum o limită. O percepi ca pe o experienţă, o bagi la bibilică şi continui să atingi o altă limită.

Aşa cum spunea Noica, limitele se percep sub trei forme, atât la nivelul conştiinţei globale, cât şi la nivelul conştiinţei individuale:

- limita zidului chinezesc, limită ce este dorită şi admisă în mod voit; chinezii şi-au ridicat zidul pentru a îşi limita în mod echivoc existenţa şi civilizaţia ca popor; acest hal de limită este cel mai periculos, pentru că poate diviza, fiind o limită impusă cumva din exterior la nivel de individ şi de popor (comunismul e grăitor ca dogmatică în acest sens)

- limita zidului plângerii, limită ce nu este dorită şi nu este admisă ca atare, deşi ea există ca rămăşiţă a frustrărilor şi greşelilor din trecut ale poporului israelian din prezent; acest tip de limită este cea mai întâlnită în mod cotidian; sunt limite pe care lumea nu şi le doreşte dar ele există şi, ce e şi mai trist, ne definesc uneori

- limita anglo-saxonă, care de fapt nu există şi nu e percepută precum o limită; saxonii nu au avut limită, fapt ce a însemnat un fenomen pe cât de periculos, pe atât de benefic; din acest tip de limită se naşte progresul, demarat uneori de lunatici (vezi Sir Isaac Newton) care nu au altceva mai bun de făcut decât să fie iraţionali, beţi şi dornici de consum fără limită

da, ştiu, voi care citiţi mai aveţi o limită şi anume cea a răbdării, dacă aţi ajuns să citiţi până aici.

Concluzionând în mod apatic, sunt momente în care ştii că ai admis o limită şi, curios fenomen, acest fapt te poate determina să o vezi pe vechea limită ca pe o experienţă care te-a motivat. Şi cauţi alta, şi alta, şi alta…

Oameni buni, nelimitaţi-vă vieţile şi trăirile frumoase care vă pot da curaj să continuaţi! Eliminaţi percepţia de limitare. Fiţi ca saxonii! Nişte beţivi. De viaţă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aici îţi poţi manifesta opinia prin comentariul tău. Păstrează limita bunului simţ şi nu te avânta în critici în afara subiectului. Am tendinţe necontrolate de a şterge comentariile neadecvate.

Adaugă